Biografie

BIOGRAFIA unui cineast inseamna, inainte de orice, filme si spectatori…. zeci de titluri si milioane de spectatori…daca esti norocos, daca esti talentat, daca stii sa evoluezi, sa cresti, sa te descoperi, daca inveti sa simti publicul, daca il respecti si daca ii esti loial. Cum despre filmele mele va vorbesc in tot acest site, am ales ca aici sa mentionez câtiva ani si semnificatii lor speciale in viata mea.

  • 1930- M-am nascut pe 13 aprilie, la Tg-Jiu, in Duminica Floriilor. Sunt, deci, in zodia berbecului, zodie de foc, total nelinistita. Nu sunt superstitios, in general, dar am niste idei fixe. Sunt ambitios, perfectionist si nu renunt la un lucru pâna nu reusesc sa-l fac foarte bine.
  • 1935 – La vârsta de 5 ani am parasit Tg-Jiu, familia mea stabilindu-si resedinta la Timisoara. Acesta este de fapt orasul copilariei mele.
  • 1936-1942 – 8 ani magnifici. Fugeam de-a casa, mergeam la cinematograf si vedeam acelasi film de 2, 3 ori. Mama se invatase, stia unde ma gaseste. Daca ma intreba cineva despre filmul vazut, socoteam timpul pe care il petrecusem gândindu-ma la el. Timp lung, film bun. Eram seful unei bande de circa 30 de pusti, iar zona noastra se intindea de la Spitalul Militar pâna la podul dintre Cetate si Mehala. Supteranele turcesti din Timisoara, care duceam spre puncte vitale ale orasului, precum: Spitalul German, Spitalul Militar, cazarmi, sinagoga, erau ale noastre. Aveam in ele un fel de birou, ii ziceam “Camera lui Sherlock Holmes”. Ne gazduia prazile: pistoale, obuze si ale lucruri pe care le obtineam in calatoriile noastre prin pântecele orasului. Aceasta e si perioada jocurilor. De exepmlu, simulam bataliile navale. Navele, de circa un metru lungime, erau cu vele sau dupa modelul celor contemporane. Cu acestea incercam sa repetam ceea ce se intâmpla in acel moment, razboiul. Construiam corpul navelor asemenea aeromodelelor, din hârtie pergamentata pe care o vopseam cu ulei, pentru a le face impermeabile. Erau dotate cu tunuri in miniatura in care bagam praf de pusca cu fitil si alice, bile de rulmenti. Apoi erau jocurile de epoca, prin care refaceam istoria Evului Mediu, cu sabii, cavaleri, regi; cele cu indieni si cowboy sau cu soldatii Legiunii Straine. Pentru toate aveam regulamente, consemne, recuzita, costume.
  • 1942-1947 – Lumea fantastica, pe care ne-o construiam cu inocenta, fara economie de imaginatie, era un fel de realitate paralela. Era solutia pe care noi, niste copii, o gasisem instinctiv pentru a ne apara de realitatea razboiului. Si totusi, odata cu inaintarea spre adolescenta, jocurile nu au mai fost de-ajuns…De fapt, daca ma gândesc bine, adolescenta mi-a lipsit. E ca si când din copilarie am intrat direct in viata dura pe care ne-o impuneau timpurile. Acesta a fost si motivul pentru care am ales sa fac ultimele 4 clase de liceu in 2 ani…Nu mai erau un copil, dar nici adult nu eram, inca.
  • 1948 – La treminarea liceului, intrasem la trei facultati: Belle Arte, Politehnica si Scolala de Ofiteri de Marina. O alesesem pe ultima. In momentul abdicarii regelui eram in prima mea vacanta de student. Tata era inginer de drumuri si sef in acest domeniu pentru Banat si Transilvania. Lucra pentru rege, la Savârsin si, astfel, i s-a propus sa plece cu acesta, când a parasit România. A vrut sa ma ia si pe mine, dar s-a razgândit, a ramas…. iar pe 5 ianuarie 1948 a fost arestat. Eram acasa si l-am insotit pâna la localul Politiei din Timisoara. Tata a stat nejudecat cam un an; adus la Bucuresti a fost anchetat chiar de Nicolschi, in cladirea Senatului de astazi, pe atunci Minsterul de Interne. A fost condamnat la 7 ani, in urma unui proces tipic comunist, ajungând la Canal. A murit in ’94, avea 92 de ani. Sunt insa fericit ca a apucat caderea comunismului.
  • 1954 - La doi ani de la absolvirea Politehnicii, mi s-a propus un post de director tehnic la un I.A.S de lânga Bucuresti, devenit mai târziu Gospodaria partidului. Intâmplarea a facut sa intâlnesc un coleg din Politehnica, repartizat in Cinematografie. Am facut schimb cu el si, astfel, am ajuns intr-un domeniu care, dupa multa munca, mi-a adus celebritatea.
  • 1962 – Numele filmului care mi-a permis sa intru, dintr-o data, in lumea mondiala a cinematografiei – Memoria Trandafirului – se datoreaza lui George Macovescu si Mihnea Gheorghiu. Succesul acestui film a fost neasteptat, de pilda, s-a difuzat la Paris, de Craciun, timp de 10 ani. Filmul e o metafora: dureaza 7 minute si este o poveste cu flori ce intruchipeaza destinele unor oameni. Cu el am luat Premiul de Excelenta al Uniunii Tehnicienilor din cinematografia mondiala. Delegatia româneasca participanta in acel an la Cannes, din care eu nu faceam parte, a ales pentru festival filmul meu. Am ramas pironit locului când am citit in ziare ca el a avut un succes urias. Studiourile “Columbia” din SUA cumparasera filmul pentru 10.000 de dolari si producatorii americani doreau sa ma cunoasca. In ciuda dosarului meu necorespunzator, a doua zi eram in avion. Asa a inceput totul.
  • 1964 – M-am aflat foarte des la Paris, lucrând la mai multe scenarii. Asa l-am cunoscut si pe Titus Popovici, caruia intr-o seara, pe malul Senei, i-am povestit un subiect de film care avea sa devina nuvela “Moartea lui Ipu”. Colaborarea mea cu Titus, membru in C.C. al P.C.R., a fost foarte productiva. Era doi oameni din aceeasi generatie, din lumi diferite, care ne intâlneam in idealuri comune copilariei noastre. In multe imprejurari, prin pozitia sa politica, a fost determinant in carierea mea. Am fost prieteni si am tinut unul la altul. Cu atât mai mare a fost dezamagirea mea,când in 22 decembrie, in biroul lui Ceausescu, am gasit o scrisoare in care el ma dezavua, dezvinovatindu-se de razvratirile mele din filmul “Mircea”. Sunt convins,insa, ca el a fost cel mai bun scenarist al filmului românesc. Pierderea lui Titus si cea a lui Francisc Munteanu, le resimt si astazi.
  • 1967 – Are loc premiera pariziana a filmului “Dacii”, coproductie francezo-româna. Pe Champs-Elysees, in dreptul restaurantului “Fouquets” trona un afis al filmului, urias si având textul: “un film du Serge Nicolaesco”. Era o foarte mare satisfactie pentru un tânar debutan de 37 de ani. Din acest moment incepea cariera mea internationala.
  • 1968 – Anul acesta mi-a adus sansa unica de a lucra in calitate de regizor cu Orson Welles, Laurence Harvey si alti mari actori americani si europeni, chiar la Bucuresti.(Batalia pentru Roma – productie americano-germana).
  • 1970 – Ma aflam in plina productie cu “Mihai Vitezul”. Problema alegerii actorului pentru rolul Mihai Viteazu, era un foarte complicata. La un moment dat, C.C. al P.C.R. mi-a cerut o lista cu posibili interpreti. Am facut-o. “Specialistii” de la partid au completat-o si , astfel, au candiadat pentru Mihai Viteazul vreo 10-12 actori, intre care ma aflam si eu. Au dat probe Ilarion Ciobanu, Mircea Albulescu, Amza Pellea, Florin Piersic, George Constantin, Emanoil Petrus. Americanii(Mihai Viteazul este o coproductie) au ales proba nr. 5 adica…pe mine. Asa se face ca filmarile le-am inceput cu Sergiu Nicolaescu in rol. Intr-o zi a venit indicatia ca Mircea Albulescu sa-l joace pe Mihai. M-am opus si am fost acuzat ca tin mortis sa am eu rolul. Am mers acasa, mi-am ras barba, iar când m-am intors la filmari, i-am spus lui Ion Brad, ministru adjunct la Cultura: “Eu sunt regizor, eu hotarasc! De azi, Amza Pellea va fi Mihai Viteazul. Pentru mine.” Credeam in Amza. Când l-am cunoscut, la “Dacii”, era “specializat” in roluri negative. I-am dat roulul lui Decebal si multi mi-a spus ca sunt nebun. Dar el putea aborda orice partitura, putea juca orice. Era intotdeauna credibil. Amza a fost cel mai mare actor de film pe care l-am avut si, in acelasi timp, un prieten minunat.
  • 1972 – Dupa succesul “Dacii” si cumpararea filmului de catre Columbia, Titus si Petre Salcudeanu ne-au propus mie, lui Manole Marcus si Iulian Mihu realizarea unui serial politist. Eroul principal, Roman, era un comunist introdus in politie in 45. Mai exista un rol secundar, cel al unui vechi politist – comisarul Miclovan. Titus a insistat sa joc eu acest ultim rol. Asa s-a nascut legendarul Comisar Miclovan-Moldovan, prin care am atins celebritatea ca actor.
  • 1970-1980 – Aceste doua decenii au constituit pentru mine perioada profesionala cea mai prolifica. Am infiintat prima scoala de cascadori din România, o alta de recuzita. In domeniul filmului m-am specializat singur in toate directiile. Semnam multe productii straine si, pentru a ma ridica si mentine la nivelul filmelor internationale, a trebuit sa-mi dezvolt fel de fel de priceperi, anumite inclinatii pe care le aveam de mic copil. Faceam cam 2 filme jumate pe an, iar in paralel ma documentam pentru proiectele viitoare, cu multa rigoare. Din aceasta cauza pot astazi sa ma confrunt cu orice istoric in privinta multor momente ale istoriei popurului nostru, mai apropiate sau mai indepartate.
  • 1989 – Revolutia
 

Skip to top 

Copyright © 2010 - 2017 Sergiu Nicolaescu | Nomenius trademarks' guardian